Pentru o cultură a recunoaşterii

   Vieţile noastre pot fi nişte dezastre şi asta numai din cauză că am întâlnit pe drum doar obiecţii şi critici, atitudini neprietenoase şi condamnare, marginalizare şi etichetare. Tot aşa cum vieţile acestea ale noastre, cu poveştile lor extraordinare de care uneori nici nu suntem conştienţi, pot fi pur şi simplu fericite, sau măcar mulţumitoare, prin înţelegere, sprijin, acceptare, bunăvoinţă, încurajare.

   Oamenii sunt de tot felul, se ştie. Unii au rădăcinile bine înfipte în pământ, alţii plutesc în sferele lor imaginare. Unii ştiu exact ce vor de la viaţă, alţii bâjbâie mereu după o fărâmă de sens. Fiecare însă are în fiinţa sa ceva bun care aşteaptă să fie observat şi recunoscut.
Idealiştii, de exemplu, sunt o specie aparte. Mai rari în zilele noastre, chiar şi printre artişti, ei aduc un spor de frumuseţe peisajului în care trăim. Din păcate, în cele mai multe situaţii, nu sunt înţeleşi. Mai mult, reproşul cel mai frecvent care li se aduce este că nu au pragmatism. Personal îi deplâng pe cei care îi critică aşa, pentru că nu am văzut oameni mai conectaţi la realitate şi cărora să le pese mai mult de umanitate decât aceşti visători care par aiuriţi tocmai pentru că îndrăznesc să gândească liber, ceea ce vine în contrast cu lumea noastră cea de toate zilele care îşi vede atât de bine de propriile interese.
   Lucrurile bune vin numai pe calea respectului faţă de ceilalţi, pe seama grijii ca tot ceea ce este bun şi valoros în ei, în fiecare, să aibă parte de recunoaştere. Dacă susţinem prin vorbe „spiritul de echipă” şi „colaborarea”, dar în realitate suntem indiferenţi, avem tendinţe de a domina şi refuzăm să vedem că nu puţine dintre persoanele din jur sunt deosebite, prin educaţie, prin cultură, prin inteligenţă, prin bunătate, prin înţelepciune, prin talent, prin caracter, atunci cultivăm, aproape inconştient, în propriile vieţi, falsul şi minciuna, ipocrizia şi prefăcătoria, iar efectele în mediile prin care ne mişcăm sunt dintre cele mai neplăcute: climat tensionat, suspiciune, gesturi politicoase rigide, o atmosferă din care toţi abia aşteaptă să plece.
   Trăim şi din nevoia de recunoaştere, pentru că proiectele noastre se conturează şi se construiesc cu susţinere şi încurajare dinafară, cu energii nebănuite oferite de gesturi aparent mărunte, de un zâmbet de înţelegere, de un cuvânt bun spus în momente critice, de o mână de ajutor întinsă la momentul potrivit. O cultură a recunoaşterii, în familie, în şcoală, în societate, ne-ar scuti de multe neajunsuri şi neplăceri, iar lumea noastră (românească) ar arăta cu totul altfel.

(Articol apărut în revista "Apostolul". Autor: Psiholog Vasile Baghiu)

Postări populare de pe acest blog

Riscurile pentru sănătate ale muncii didactice

Terapia narativă în nursing